Am reusit cu succes sa ma integrez printre bloggeri. Totul a decurs conform planului. Astept instructiuni! Serios, astept instructiuni... :-s
Voi crea Lumea si va fi perfecta! Pentru ca sunt Atotputernic si Binevoitor! Si voi pune in centrul Lumii pe Om si acesta va fi in veci fericit pentru ca voi avea Eu grija sa fie fericit!
Poate, daca lumea in care traim s-ar numi Utopia, am fi citit acest pasaj in fiecare dimineata, in numele Creatorului. Dar nu se numeste asa. Si, in ceea ce ma priveste, nu exista un Creator. Exista insa oameni; miliarde de indivizi, miliarde de personalitati - nu e de mirare ca se intind de la o extrema la alta. Sa luam drept exemplu pe subsemnatul: posesorul unei inteligente peste medie si cu un simt estetic discutabil, arogant din fire, pretentios si meticultos, realist si capabil de a se detasa cu usurinta pentru a lua cele mai bune decizii, are un singur defect: crede in iubirea care dureaza o viata si ca o va intalni candva. Cam greu asta in situatia in care e atat de pretentios. Dar asta nu l-a impiedicat sa se indragosteasca nebuneste in trecut... Mai incearca acum sa fii obiectiv si realist!
Asa e el; ca un mic robotel care isi vede de patratica lui, care nu deranjeaza pe nimeni si nu ii place sa fie deranjat, dar cand vine vorba de iubire, de familie, de fericirea promisa in povestile pe care le citea pe cand avea doar cateva cicluri (sau ce au roboteii), de fata perfecta pe care o va cuceri si careia ii va darui inima... oh! i-ar darui lumea toata de ar fi a lui... robotelul devine un baietel adevarat, cu sentimente si vise... Si acolo, in lumea viselor, se refugiaza de fiecare data cand realitatea nu mai este suficienta, de fiecare data cand ar vrea sa evadeze. Lumea viselor, lumea lui Ionut, unde oamenii se plac, natura e mereu mai primitoare, nevoile dispar si el... el e fericit. Utopia!
Dar cat poti fugi de realitate? O ora, doua, o noapte? Inevitabil realitatea te trezeste, te aduce pe Pamant. O vreme a crezut ca cele doua lumi sunt una si aceeasi, sau ca ar putea fi, intr-o buna zi. Bucuria de-a fi tanar si naiv! Cat de usoare ar fi fost lucrurile in felul asta! Realitatea nu are mila fata de visatori. Nu are rabdare sa le explice ca lucrurile stau un pic diferit. Nu, realitatea alege intotdeauna tratamentul dusului rece, care iti taie respiratia, care te face sa iti judeci aspru naivitatea; dupa care te testeaza, te lasa sa visezi iar... si iar... si iar...
O crusta de aroganta, de insensibilitate; cum altfel sa protejeze interiorul fragil al umanitatii sale? Atata timp cat nimeni nu vede dincolo de exterior se va afla in siguranta. Nimeni nu ii va putea stinge scanteia, atat de importanta pentru el. Ea care ii da caldura, ea care ii aminteste mereu ca trebuie sa ramana uman, ca nu se poate intoarce la a fi robotel.
Din cand in cand scanteia tresare, crusta se crapa si anumite persoane sunt lasate sa vada in interior; momente de vulnerabilitate... se merita riscul? Si ce sa faca atunci cand persoana careia ii da sansa sa arunce o privire in interior ii spune ca nu crede in iubire? Sa se intoarca si sa plece sau sa dea masca jos cu totul si sa ii daruiasca scanteia lui in speranta ca o va trezi pe a ei? Ultima data cand s-a descoperit cu totul era aproape sa se stinga. Nu s-a gandit nici o clipa ca ar putea fi ranit. Promisiunea iubirii l-a amagit, l-a orbit. Acum va proceda la fel? Timpul ne va spune...
Povestea va continua... intr-o alta pagina a jurnalului de bord...
